Reacţia de stres

Odată ce creierul percepe situaţia stresantă, el trimite mesaje de alertă pe calea nervilor şi prin intermediul hormonilor. Mesajele transmise prin structurile nervoase se propagă rapid şi direct la organele ţintă. Semnalele transmise prin circulaţia sanguină cu ajutorul hormonilor, se propagă mai lent şi pot să persiste un timp mai îndelungat.
Reacţia de stres are de fapt mai multe etape. Fenomenele observate de Cannon în cadrul experimentelor făcute pe pisici se încadrează în prima fază a sindromului general de adaptare, descris ulterior de Hans Selye. Această primă fază a mai fost numita „reacţia de alertă”, sau „reacţia imediată de stres”. Ea este de durată relativ scurtă şi este mai uşor de recunoscut pentru că se manifestă intens.
Cele mai importante modificări fiziologice care conturează reacţia de alertă sunt: creşterea ritmului bătăilor inimii, creşterea tensiunii arteriale, creşterea ritmului respiraţiei, dilatarea pupilei, creşterea nivelului de glucoză din sânge, creşterea tonusului muscular (muşchii sunt mai încordaţi), scăderea activităţii tubului digestiv etc.
Pe de altă parte au loc modificări la nivelul proceselor psihice. Iată câteva dintre cele mai semnificative manifestări sub aspect psihologic: atenţia creşte la maximum, simţurile trec brusc într-o stare de alertă, şi, de obicei, pot să se trezească subit o mulţime de emoţii, mai mult sau mai puţin intense, ca de exemplu: teama, groaza, mânia, îndârjirea, disperarea şi multe altele. Menirea tuturor acestor reacţii este de a ne ajuta să depăşim situaţia critică de scurtă durată cu care ne confruntăm.
Dacă stresorul continuă să acţioneze asupra individului, organismul trece de obicei într-o a doua fază a reacţiei de stres: faza de rezistenţă. Această fază mai este numită şi fază de adaptare. Cu toate că stresorii persistă, modificările caracteristice fazei de alertă, se sting până la dispariţie. Majoritatea oamenilor se adaptează la solicitările mai intense şi reuşesc să facă faţă, o perioadă mai scurtă sau mai lungă, la noile condiţii provocatoare. Atât timp cât o persoană reuşeşte să facă faţă situaţiei stresante, ea va rămâne în această a doua fază.
Dacă durata solicitărilor sau multitudinea factorilor stresori depăşeşte resursele adaptative ale organismului, individul intră în a treia fază a reacţiei de stres, faza de epuizare. Persoanele predispuse la reacţii exagerate faţă de stresori obişnuiţi pot experimenta o reacţie de alertă prelungită, nereuşind de fapt să ajungă în faza de adaptare. Această extindere a fazei de alertă poate precipita faza de epuizare datorită solicitării intense a metabolismului. Scăderea resurselor funcţionale ale organismului aduce cu sine o susceptibilitate mai mare faţă de boli sau, în cazuri extreme, poate să ducă chiar la moarte.

Evaluarea stresului

Combaterea eficientă a efectelor nedorite ale stresului presupune în mod necesar recunoaşterea stării de stres prin care trecem şi evaluarea ei cât mai exactă. Soluţiile reale depind în mare măsură de conştientizarea reacţiilor, emoţiilor şi simţămintelor, a gândurilor care se nasc în mintea dvs. în diverse situaţii stresante şi de înţelegerea împrejurărilor în care acestea se produc.